Mă preumblu pe străzi,
învălmășeală haotică de reprezentări
interioare;
mă șterg la ochi din ce în ce mai
des.
Înlăuntrul meu, se prăbușesc
faleze de nisip;
marea se golește puțin câte
puțin.
Mama mi-a ancorat un genocip care
ticăie înapoi.
Într-o logică care-mi sfidează
durerea de înțelegere,
firescul și nefirescul se corcesc
la fiecare pas.
Oftatul mi se căpătuiește în
piept,
privesc în gol până ce acesta se
umple cu nedumerirea mea:
realitatea sângerează
descumpănită sau...
asist la o înscenare a vieții?
Luna plină, căutând înțeles în
zborul păsării
– căreia copiii răi sau ghearele
unui prădător melancolic i-au stricat cuibul –
simte lumina cărată cu propriu
trup fremătându-i în ochi.
La ora concertului de țârâituri,
greierele adoarme descumpănit în
cutia viorii.
De ce femeile sunt mai frumoase
când încornorează cu goliciunea
lor
decât atunci când alăptează?
Mult prea grăbită,
în nălucirea ochiului de apă,
moara ferecată a timpului macină
sinele și sufletul trecătorului.
Doar câinele mai speră să-și întâlnească
stăpânul sub felinar;
timpul lui se măsoară cu ceasul
așteptător.
În vadul mării dintru începuturi,
îmi e tot mai greu să mă imaginez.
(Drobeta-Turnu Severin,
2O18, O7 septembrie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu