Înfrăţiţi în aventura vieţii

 

Omul şi pomul sunt creaturi făcute oarecum să semene:

Pomul se naşte prin încolţirea unei seminţe aruncate-n vânt;

Omul este plăsmuit din iubirea a două suflete gemene

Și-amândoi sunt rodul dragostei lui Dumnezeu pentru pământ.

Menirea pomului, în ciclul lui vegetal, este să rodească;

O face neobosit, menţinându-şi toată viaţa rostul şi măsura.

Cu poticneli, omul învaţă mai întâi să meargă şi să vorbească;

De-abia cu timpul, învaţă să stea liniştit şi să-şi ţină gura.

Când se-ntorc livezile acasă, pomul ne mitraliază cu flori,

Iar zâmbetul lui parfumat aduce primăvara-n inima omului.

Toate tainele universului se deschid în ghirlande de culori

Şi, de fiecare dată, omul intră-n jocul luminos al pomului.

Când cuptorul verii induce concentric surse de-abundenţă

Şi năzuinţa florii către fruct îşi desăvârşeşte menirea,

Pomul împarte miresme gustoase omului dăruit cu apetenţă,

Iar, la praznicul vremii, amândoi îşi savurează mulțumirea.

Acuzat de vrăjitorie, după un andante policrom, melancolic şi graţios,

Pomul îl invită pe om să-şi izgonească-n treacăt vălul de frunze-arămii

Şi,-mpreună, în ritmul fluturilor de ploaie ce-şi  înclină aripile reverenţios,

Îşi răstignesc sufletul pe crucea toamnei în speranţa renaşterii.

Şi-au dăltuit din iarna lor poteci de soare peste clipe criogenate.

Cu trupul tremurând, îndură suferinţa dată spre purificare,

Rescriind calendare de impresii şi, cu gândul devotat de confrate,

Dorm cu sufletul speranţei într-o livadă înflorită de ninsoare.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O18, 13 mai)