Dorul se naşte-n pasul care-ndepărtează,
În nisipul hoinar pe care clepsidra-l întoarce,
În imaginea pe care gândul o decopertează,
În noaptea albă când, în arsură, se preface...
Dorul sporeşte odată cu paşii gândului călător
Pentru care depărtarea şi oboseala nu contează;
În trena singurătăţii, devine supravieţuitor
Atunci când pribegia căutărilor încetează.
De dorul zilei, altruistă, noaptea nu cunoaşte tihna,
Apunându-şi stelele şi luna în dimineaţa timpurie,
Îngemănând lumina şi dorinţa de viaţă cu neodihna,
Şi făcând loc soarelui să ardă curat în jar de bucurie.
Dorul nu dispare nici în liniştea din stele;
După ce ard dorinţe şi dureri în focul lui,
Asemenea fitilului şi uleiului din candele,
Îi rămâne cenuşa în amintirea infinitului.
(Drobeta-Turnu Severin, 2O18, 17 mai)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu