COREALITATE

Am crezut că sufletul este o confluenţă de intimităţi

Ce-şi călăuzeşte lirismul dragostei către complinire;

Pentru noi, împreună a devenit un azil de singurătăţi

În care comunicarea frumoasă lipseşte cu desăvârşire.

Mi-aş fi dorit să fii asemenea mie, măcar un zăstimp,

Un suflet pereche, cu aceleaşi gânduri şi preferinţe,

Un refugiu universal dincolo de spaţiu şi timp...

În pacea sufletelor noastre, să milosârdim oricâte suferinţe.

Sufletul tău veşnic reneagă. Devenite tiradă

Vorbele-ţi nu mai au ecou în sufletul meu;

Îl hăituieşti de parca-i fi o pasăre de pradă.

Să te descopăr demon, mi-a fost cel mai greu!

Viaţa noastră a devenit o dureroasă corealitate;

Când îţi spun că mi-ai rănit sufletul, nu mă crezi,

Dar să ştii că şi invizibilul este acea realitate

Pe care nu eşti în stare s-o-nţelegi şi s-o vezi.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O18, 17 mai)