VIAŢA CA UN DRUM CU SENS UNIC

Un câmp pustiu, fără repere, la început de fatum.

Din proprie iniţiativă şi entuziasm de ancestralitate,

Cu rucsacul copilăriei în spate, abordăm ideea genetică de drum;

Primul pas săvârşit, deja, a transformt-o în realitate.

Cu sensul doar înainte, viaţa-i precum mersul ofidienilor ce se scurg;

Chiar şi pe drumul drept, tot în serpentine evoluând.

Când, adumbrind arcul sprâncenelor, privim înapoi, în amurg,

Se vede poteca ce nicicând n-o vom mai străbate mergând.

Asemenea stalactitei ce plânge la capătul subţire

Înainte de a-i trimite stalagmitei o lacrimă de răspuns,

Cu-n licăr de speranţă, într-o rugăciune de regăsire,

Doar în gând, mai putem reveni lăcrimând în ascuns.

Chiar dacă ni se îmbulzesc gândurile pentru o clipă,

Atunci când zărim drumurile răstignindu-se pe cruce,

Ca o reacţie firească la provocarea lor, când se disipă,

Continuăm, norocul ne-ar putea surâde dincolo de răscruce!

Fiecare drum serveşte unui scop bine determinat,

Proiectat cu multă scrupulozitate înainte de a fi;

Identitate se numeşte acel drum intermitent semnalizat;

Orice am face şi oricum am merge, nu putem a ne rătăci.

Când pleoapa trage storul gândului în şoapte,

Developând retina timpului pentru ultima dată,

Lăsăm în urmă un drum care-a avut de toate;

Nu şi cale de întoarcere, cel puţin, nu îndată.

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 31 octombrie