POETUL ŞI MAREA

Un univers de dor închis într-un pumn de lut însufleţit,

O picătură de sânge albastru care respiră prin cuvânt

Încercând să evadeze din labirintul gândului ascuţit;

Acesta-i poetul, ancorat în sechestrul clipei pe pământ.

Spiritul poetului - pânză de corabie pe al talazului destin,

Însufleţită de tot ce-i necuprins, de tot ce-i frenezie -

Este armăsarul pur sânge de sare al fiorului marin

Ce-şi acostează cuvintele la malul mării - tărâm de poezie.

Doar ascultând cum braţele vântului trag clopotele mării,

Poetul vede talazurile spărgându-şi coapsele de stâncă.

Cu ochii închişi, aude pescăruşii ţipând deasupra zării

Şi, ca-ntr-un vis, vede, sub apa furioasă, lumină adâncă.

Doar poetul poate să vadă cum întinderea de sineală

Îşi amestecă meşteşugit culorile sub boarea nevinovată.

Îi simte răcoarea şi pune în nehodina din cerneală

Marea, unde valurile cuvintelor nu obosesc niciodată.

Călcând uşor din cuvânt în cuvânt ca pe o scară spre bolţi,

În faţa clipei, poetul are întotdeauna un as în mânecă depus.

El bate cu metafore ale eternităţii înalte porţi

Atunci când refluxul îl trage în larg către apus.

Numai poetul poate schimba cabalistica lumii dimensiune

Descifrându-i tainele nebănuite cu ale cuvintelor candele.

Marea are nevoie de a sa luminoasă pământeană misiune,

Aşa cum noaptea are întotdeauna nevoie de stele.

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 11 noiembrie