Frunzele colorate sunt verbe care conjugă toamna

Sub cupola naltă a catedralei,

prin lumina estompată,

rece şi întunecată,

asemenea unei magice clepsidre,

toamna aceasta îşi gestionează inteligent ultimele zile,

bătându-le ritmul curgerii

cu ultimele frunze ruginii,

şoptindu-şi speranţa

într-o spirală plutitoare,

condamnate la cădere liberă

de însăşi libertatea clipei.

Suflate de pe rugul toamnei

de vântul nomad,

cu buze cărnoase de amurg,

frunzele colorate nu plâng niciodată;

lacrimile le-ar împiedica să vadă cerul.

Ele ştiu că de dincolo de viaţă,

semaforul neînvinsei clorofile

le va renaşte-n lumea lor interioară.

Şi copacii, ştiu acest lucru:

fără prezenţa lor eroină,

n-ar avea loc ritualul dragostei;

viaţa s-ar stinge din rădăcină.

Toamnă târzie, divină,

besmetic spectacol de irosire şi culoare,

cu neîncăpătoare durere de lumină!

Iubeşte frunza putrezită

– izvor al vieţii –

cu toată bucuria şi durerea ei!

Din ea, s-a dospit lutul,

din lut, a fost creat strămoşul tău.

Priveşte o singură dată

ca să-i vezi frumuseţea!

Priveşte de cel puţin două ori

Ca să-i vezi adevărul!

Vizibil numai sieşi în ochiul infinit,

Marele Univers aşa l-a gândit.

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 16 noiembrie