Realitatea – o iluzie personală

Când ochii minţii sunt îndreptaţi spre interior,

Cuvintele vorbesc imperceptbil despre realitate.

Chiar şi trăirile trecute prin foc devin ulterior

Ecouri de iluzii, în plasa timpului, sechestrate.

Sigur, timpul este cea mai perversă iluzie;

Aparent, aleargă şi,-n urmărirea lui, gâfâim.

În realitate, ne zăbreleşte într-o abilă confuzie:

El fiind zaimul în faţa căruia ne îndrituim.

Adevărul vieţii este farmecul personal al aspiraţiei

Umplând cu dorinţe spaţiul dintre realitate şi vise,

Ce-şi arogă statutul de everest solitudinar al iluziei,

Încercând să ne eşueze în marea de speranţe ucise.

Înşine am fost simple iluzii înainte să preexistăm –

O spun cu riscul major de a comite o impietate.

Fără iluzii n-ar fiinţa nimic cu care să coexistăm!

E şocant că aflăm taina realităţii în irealitate!

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 12 noiembrie