PODURI PESTE VREMURI

În zori zilei dintâi, Dumnezeu a ieşit la arat,

Apoi, a însămânţat câmpul cu izvoare,

Din care a crescut fluviul vieţii, presărat

Cu poduri arcuite peste unda-i călătoare.

Pe podul timpului conducând spre infinit,

Mult prea alert, se scurge veşnicul „a fi”;

Nu-ţi dă niciun răgaz pentru extaz şi hodinit

În unda trecătoare, efemerul chip a-ţi oglindi.

Exist-un pod de piatră rece la capătul din aval

Pe care-l treci doar cu ce-ai strâns în inimă, conjunctural;

Atunci când, inevitabil, ajungi pe celălalt mal,

Realizezi că podul este unidirecţional.

Uimit de slalomul absurd pe care-l faci în viaţă

Pentru a trece peste toate podurile fără niciun crucer,

La capătul celui din urmă, în primele clipe de neviaţă,

Îţi agăţi ultimul (ne)zbor de podul celui mai albastru cer.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 17 noiembrie)