INSOMNII DE TOAMNĂ TÂRZIE

 
Nopţi în care nu se întâmplă aproape nimic

sau se întâmplă ceva aproape antonimic!

Sub candela tăcerii,

mă retrag într-un colţ de noapte,

gândul mă interoghează,

mintea-mi ascute cugetări aparte,

o căldură interioară îmi muşcă măruntaiele:

a fost Iisus ucenicul lui Zamolxe?

energia emanată

este masa cu viteza luminii la pătrat multiplicată?

dilatarea timpului,

paradoxul gemenilor...

Cred c-am luat-o razna!

E o meteahnă din copilărie

 – mi-am zis revenind –

când visam cu ochii deschişi,

amintiri pentru mai târziu însămânţând.

Frigul sparge întunericul cu ghilotina dinţilor de piatră,

vântul ascunde cuţite străvezii la întâmplare:

concert cu pene de vânt pe a nopţii vatră,

frunzele toamnei horcăie un ultim poem de noapte în furia hemoragiei planetare.

Într-o eternă pregătire de furtună,

marea-şi frământă liniştea străbună

între ţărmurile cu insomnii trădate

de care, o lungă perioadă de timp,

am avut parte.

E noapte.

Remediu de lecuire sufletească.

Nostalgic şi îngândurat,

revăd a tinereţii feerie –

răgaz de a-mi aminti ce mi-am promis şi de a regreta.

Orbecăind prin dumbrăvile gândirii,

cum-necum,

mi-am câştigat dreptul la insomnie.

Nu-i corect să mă bucur singur, mi-am zis;

mi-am luat noaptea parteneră şi,

din când în când, luna confidentă.

Peste pervazul ferestrei,

mai înfofolit ca niciodată,

înmugurit în sinapsele crepusculare,

soarele se ridică în picioare.

Şi culmea:

eşuat dramatic într-un paradox,

n-am timp să dorm din cauza insomniei;

în numele ei,

voi dormita până diseară.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O16, 18 noiembrie)