QUO VADIS?

Amurgul ftizic scuipă chemări însângerate.

Pleoapa timpului pune șaua

pe grumazul spațiului de lumină.

Atras de freamătul copitelor,

centaurul se pierde-n herghelia vieții.

Gloabele-și dau aere de pur-sânge

și nechează prin caii-putere.

Câmpul de maci își tremură hipnotic umbra roșie.

Din cuibarul nopții,

peste cetatea de sticlă și oțel,

se ridică nomade păsări răpitoare.

Sub viforul somnambul al vieții,

singurătate urlă ca un lup flămând.

Când auzi lucrurile confesându-se,

gândurile pribegesc semantic

pe granița condiției umane;

între real și virtual,

tulburându-i liniștea.

,,Quo vadis, Don Quijote?

De ce ți-ai scos armura,

tu, care ți-ai dorit dintotdeauna gloria?

,,S-au schimbat vremurile.

Nimeni nu mai însămânțează mori de vânt.

Soarta mea a devenit minoritară.

Macii trec direct în sânge...”

Printre stele flămânde,

multe gânduri;

chiar dacă sunt invizibile,

unele dintre ele ar putea primi o notă crudă.

Mare grijă;

depărtările se îngustează;

În ropotul nezăgăzuit al timpului,

lăcomia de aripi ține loc de desperare...

(Drobeta-Turnu Severin, 2O19, 25 martie)