În toamna târzie cu umbrare răzlețe,
Asediată de stoluri de păsări și vânt,
Sunt momente ale sufletului când
Se-ncarcă de-o nemeritată tristețe.
Când frunze cad cu gesturi de negare
Și ai părul cărunt – fidelă-nfățișare,
Tălăzuită de salmastra-mbrățișare,
E greu să vorbești din depărtare.
Dinspre răsărit, sprinten, pătrunde
O blândă șoaptă ca o subtilitate;
Lesne, se insinuează cu abilitate
Într-un suspin de briză și de unde.
Deschid generos plămânilor lobii
Să mă-nvăluiască marea fără greutate;
Când o respir să mi se facă o dreptate:
Să simt cum se umple inima de corăbii.
(Timișoara, 2O18, 29 octombrie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu