DIALECTICĂ

De vreau să-ncarc a sufletului baterie,

Când mi-e greu, mă-ntorc în copilărie:

Surâsul mamei și-al soarelui, dimineața,

Cu-al lor răsărit, îmi înviorau fața.

Atunci, am învățat de la munte și crânguri

Cum să scot izvoare limpezi din adâncuri;

Apoi, de la nisip, am învățat frumos să curg

Cu fiecare fir ce poartă clipele spre amurg;

Mai târziu, din zbaterea mării, am învățat:

până și valul ostenește la un moment dat,

iar larma vieții m-a-nvățat... tăcând

că nu există... înainte după... când.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O18, 15 octombrie)