Ecou

Ecoul nu are vârstă.

Are doar anotimpuri.

Este permanent... precum viața.

Dacă, sub sărutul soarelui fericit,

pâlcuri optimiste de fulgi se încăpățânează

și nu doresc să susure picături de apă,

înseamnă că e vocea primăverii.

Când sirenele,

cu elasticitatea fermă și cremoasă a tinereții,

frânte de coasa toridă,

își sulemenesc macii dorințelor în oglinzi de val,

în cuibarul nopților,

sub luna plină,

greierii, în concert,

cântă imnul verii parfumate.

Când aripile i se frâng și cade cu suspine,

fiecare frunză purtată de vânt 

rupe și câte o bucată din palisada sufletului;

Cât de efemeri suntem,

gustând lumina strânsă din parfumul merelor roșii

și,-n taina amurgului tulbure al stropilor reci,

ascultând muzica fanfarei cromate!

Cohortele de fluturi imaculați încalță urmele în alb,

lumina croșetează cu reflexii criogenate făcând ochii să explodeze;

e urletul iernii în blană de lup pe miriștea lunii.

În tăcerea asurzitoare a bolților de nepăsare,

doar temporar, aerul sună a gol;

ecoul exersează liniștea expresivă.

Pendulând între nostalgii disjuncte,

în prea adâncul din mine,

așteaptă întâlnirea cu vocea primăverii.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 24 septembrie)