Geană a dimineții rimelată cu rouă;
în curtea casei părintești,
împărțite la doi,
înfloresc iar frunzele stejarului,
plantat în urmă cu șase decenii
sub zâmbetul dăruit
și salinele priviri scânteinde
ale ochilor verzi ai bunicului.
Într-un pustiu și trist cerdac,
suspinând sub adierea vântului transcendent,
un ciob de oglindă înnegrit de vremuri
legănă pe fața mea
lumina zâmbetului său;
involuntar și aproape irațional,
curgând a întrebare,
căldura sângelui urcă prin trup
învăluindu-l într-un ritual ce naște
scânteia unei puternice emoții.
Odată cu întâile priviri vineții ale
soarelui,
de sub orizontul imaginar al vieții,
ies la lumină povești și amintiri;
durerea inferiorității de-o clipă
le-mpiedică să zboare în formație ordonată.
Deși întrebuințez în fiecare zi cuvinte
– de cele mai multe ori, cu multă ușurință –
azi, pe griul vieții imperfect,
ele par înrobite:
se uită la mine neputincioase,
rațiunea mi-e surdă,
inima nu le poate rosti,
sufletul e trist în așteptarea lor,
dar ele tac... tac și dor.
Căzută spe pământ,
o lacrimă grea și fierbinte
îl cheamă pe Regele cerurilor.
Peste limitele firești ale minții,
las inima liberă
să bată ritmul vieții.
(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 25 septembrie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu