Curgea însuflețită și, ca un cântec de sirenă
tresărit,
În torente de pasiuni și dorințe, atrăgea
fără himere
Până când brâu-i de-argint inunda soarele-n
răsărit
Și-ar fi vrut... până dincolo de porțile
timpului efemere.
Azi, însă, se-odihnește-o clipă-n centrul
ființei
După un parcurs mondo-clădit din patimi și
durere
Și-adună apele fremătânde sub presiunea
sentinței
La porunca-mpilatoare-a-mblânzitorului de
vrere.
Apoi, ca o mamă cu trupul de apă,
solvinduse-n căutare
Să-nchidă ciclul naturii în ostilul mediu
fluviatil,
Încearcă să legene-n brațe un peisaj terestru
sub teroare
Într-un culcuș primenit din lutul, altădată,
mai fertil.
De când viitura rechinilor a-nceput să
dispună
Și, la-ngrădirea zăvoiului de sălcii și stuf,
obligă,
Cu greu, Delta lacrimilor zilnice mai poate
să pună
O coadă de pește sănătos lâng-o bucată de
mămăligă.
Dunărea freamătă de răsuflarea acelorași
idealuri
Chiar dacă, azi, pătimește și oftează ca un
om trudit:
Să aibă mereu alături glasul adâncului dintre
maluri
Și glia sfințită de suflul dacilor așa cum
i-a fost izvodit.
(Drobeta-Turnu Severini, 2O17, O6 septembrie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu