Lecții de zbor

Dumnezeu a întins cerul de toamnă.

Aripi de îngeri caută să-i adune necuprinsul într-o îmbrățișare.

Mizând zboruri, aripi adevărate,

în stoluri spre țări mai calde,

dezvelesc zarea sofisticată cu adn-ul.

Cerul întreg devine drumul aripilor.

Fiorul toamnei suflă cu buze arămii;

voluptatea căderii începe în văzduhul răscolit de vânt.

Plânge pădurea.

Copacilor le-au crescut aripi de zbor în picaj;

cedează petală cu petală.

Tăcând sensul vieții cu șoapte autumnale,

stoluri de frunze-flori încearcă aventura zborului:

freamătul libertății în cântec de lebădă,

durerea aripilor fără pasăre...

Este ora mirărilor rotunjte în dezvăluiri:

vântul are nevoie de frunze să se facă auzit,

neliniștea tresare-n cuvinte la-nfiorarea toamnei,

o inflație de gânduri legănate reazemă cerul.

Între dorință și mugurii așteptării,

căderea frunzelor devine un fel de-a fi...

Dacă gândurile ar avea frunze, ce toamnă!

Toamna este ca marea: are flux și reflux;

peste umbre care se lungesc și urme de pași care se retrag,

șerpuiesc nisipuri cu fața spre nemărginiri pururea mișcate,

pline de nimfe albe ca laptele dat în clocot.

Să mergi de-a lungul plajei pustii fără să lași vreo urmă...

pentru a da înțeles vieții,

nu mai e nevoie de nicio retorică.

Pe aripile clipei,

în colaborare intimă cu nisipul,

Cronos prestează sincron apelul mut la compasiune.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 29 septembrie)

Passe-partout

Răsfoiesc printre actele mele:

de naștere, de căsătorie, de studii...

mă uit la poza de pe diploma de bacalaureat,

o compar cu cea de-acum.

Închid ochii și mă plasez între ele.

Încerc să aduc timpul la mijloc,

cu acele oprite între ieri și azi;

mă simt nicăieri,

în afara timpului și spațiului.

Pentru scurt timp,

în mine,

se naște un alt fel de ,,a fi”.

Dintre cărțile din bibliotecă,

palpitând geologic,

o scoică golită de viață

(în care vuiește îndepărtându-se spiritul mării;

blândă împletire a fluidelor:

briză și valuri

– litanie pentru cei plecați în adâncuri)

mă fixează cu o forță

ce scutură din rădăcini imposibilul:

,,doar ce e neînsemnat trece ca un melc,

ceea ce contează trece cât ai clipi din ochi!”

Prelingându-mă ca un reflux sub sabia lunii,

în pustiul dintre trup și suflet,

simt brusc durerea de ,,a fi om”.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 26 septembrie)

Emoție de toamnă

Geană a dimineții rimelată cu rouă;

în curtea casei părintești,

împărțite la doi,

înfloresc iar frunzele stejarului,

plantat în urmă cu șase decenii

sub zâmbetul dăruit

și salinele priviri scânteinde

ale ochilor verzi ai bunicului.

Într-un pustiu și trist cerdac,

suspinând sub adierea vântului transcendent,

un ciob de oglindă înnegrit de vremuri

legănă pe fața mea

lumina zâmbetului său;

involuntar și aproape irațional,

curgând a întrebare,

căldura sângelui urcă prin trup

învăluindu-l într-un ritual ce naște

scânteia unei puternice emoții.

Odată cu întâile priviri vineții ale soarelui,

de sub orizontul imaginar al vieții,

ies la lumină povești și amintiri;

durerea inferiorității de-o clipă

le-mpiedică să zboare în formație ordonată.

Deși întrebuințez în fiecare zi cuvinte

– de cele mai multe ori, cu multă ușurință –

azi, pe griul vieții imperfect,

ele par înrobite:

se uită la mine neputincioase,

rațiunea mi-e surdă,

inima nu le poate rosti,

sufletul e trist în așteptarea lor,

dar ele tac... tac și dor.

Căzută spe pământ,

o lacrimă grea și fierbinte

îl cheamă pe Regele cerurilor.

Peste limitele firești ale minții,

las inima liberă

să bată ritmul vieții.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 25 septembrie)

Ecou

Ecoul nu are vârstă.

Are doar anotimpuri.

Este permanent... precum viața.

Dacă, sub sărutul soarelui fericit,

pâlcuri optimiste de fulgi se încăpățânează

și nu doresc să susure picături de apă,

înseamnă că e vocea primăverii.

Când sirenele,

cu elasticitatea fermă și cremoasă a tinereții,

frânte de coasa toridă,

își sulemenesc macii dorințelor în oglinzi de val,

în cuibarul nopților,

sub luna plină,

greierii, în concert,

cântă imnul verii parfumate.

Când aripile i se frâng și cade cu suspine,

fiecare frunză purtată de vânt 

rupe și câte o bucată din palisada sufletului;

Cât de efemeri suntem,

gustând lumina strânsă din parfumul merelor roșii

și,-n taina amurgului tulbure al stropilor reci,

ascultând muzica fanfarei cromate!

Cohortele de fluturi imaculați încalță urmele în alb,

lumina croșetează cu reflexii criogenate făcând ochii să explodeze;

e urletul iernii în blană de lup pe miriștea lunii.

În tăcerea asurzitoare a bolților de nepăsare,

doar temporar, aerul sună a gol;

ecoul exersează liniștea expresivă.

Pendulând între nostalgii disjuncte,

în prea adâncul din mine,

așteaptă întâlnirea cu vocea primăverii.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 24 septembrie)

M-am cheltuit mereu, dar nu regret nimic

M-am născut pe unul din picioarele de plai moldave

Când susurul izvoarelor deștepta geana dimineții,

Iar lacrimile înrourate de pe sepalele florilor suave

Oglindeau, în firida clipei, lumina misterului vieții.

Cu ochi mirați și pași șovăielnici, în holograma sorților,

De toate năzdrăvăniile copilăriei, am fost ademenit;

În scurta binecuvântare a bunicilor și-apoi a părinților,

Nefiresc de iute-au trecut anii și flăcău am devenit.

Mi-am susținut singur existența ca un atlant concrescut,

Continuu și neobosit, m-au preumblat pașii prin lume,

Vârtelnița vieții și furtunile sinelui, din plin, le-am cunoscut

Mai mult chiar decât ar putea un om obișnuit să-și asume.

Am fost și sunt exemplul viu al unor porniri multiple,

Dar nu pot să spun că totul a fost o reușită deplină;

Prin prăpăstiile contingenței, din prețioasele periple,

M-am  împovărat și cu-o matrice de îndoieli arhiplină.

În omeneasca lume-ntâmplătoare, în care am sălășluirea consemnată,

Pe lângă ,,a exista”, am mai și ,,viețuit” într-o lume damnată,

Dar n-am avut mai multe fețe tăinuite-n a mea față;

Cu unica ce mi-a fost hărăzită, am parcurs întreaga viață.

Retoric, mă-ntreb ce-ar mai putea conta ulterior

Din tot ce-am dăruit sau am primit drept suvenir

Atâta vreme cât, în micul meu univers interior,

Mă bucur când, în fiecare dimineață, pot să respir?!

(Timișoara. 2O17, 23 septembrie)

Gânduri policrome

În poiana toamnei, sub povara rodului,

Din copacul timpului, în mod spontan,

Tăios de clară, pică frunza gândului –

Autograf colorat dintr-un tablou de Levitan .

În copilărie, natura părea mai apropiată –

Parfum de romanțe pe portativ sau șevalete;

Reiterează memoria, cu migală caligrafiată,

Că toamnele veneau parcă mai pe-ndelete.

Azi, ne marchează trunchiul și-așteptările

Cu melancolie, cu umbre care se lungesc;

Negrăit de zornice sunt toate întâmplările,

Cu osebire, toamnele care se grăbesc.

Eu cred că bătrânețea începe ca o toamnă;

Cum pe ramuri, ne pune pe umeri samar.

Când mă gândesc că astfel ne condamnă,

Saliva din gură dobândește-un gust amar.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 12 septembrie)

FRUMUSEȚE VULNERABILĂ

Curgea însuflețită și, ca un cântec de sirenă tresărit,

În torente de pasiuni și dorințe, atrăgea fără himere

Până când brâu-i de-argint inunda soarele-n răsărit

Și-ar fi vrut... până dincolo de porțile timpului efemere.

Azi, însă, se-odihnește-o clipă-n centrul ființei

După un parcurs mondo-clădit din patimi și durere

Și-adună apele fremătânde sub presiunea sentinței

La porunca-mpilatoare-a-mblânzitorului de vrere.

Apoi, ca o mamă cu trupul de apă, solvinduse-n căutare

Să-nchidă ciclul naturii în ostilul mediu fluviatil,

Încearcă să legene-n brațe un peisaj terestru sub teroare

Într-un culcuș primenit din lutul, altădată, mai fertil.

De când viitura rechinilor a-nceput să dispună

Și, la-ngrădirea zăvoiului de sălcii și stuf, obligă,

Cu greu, Delta lacrimilor zilnice mai poate să pună

O coadă de pește sănătos lâng-o bucată de mămăligă.

Dunărea freamătă de răsuflarea acelorași idealuri

Chiar dacă, azi, pătimește și oftează ca un om trudit:

Să aibă mereu alături glasul adâncului dintre maluri

Și glia sfințită de suflul dacilor așa cum i-a fost izvodit.

(Drobeta-Turnu Severini, 2O17, O6 septembrie)

La început de toamnă

Din cerul vinețiu, sub biciul de vânt

Ce cravașează sirepe herghelii de nori,

Cad lacrimi fertile spre-nsetatul pământ

Într-un alai de frunze transformate-n flori.

Ploaia și frunzele toamnei fac legământ

Să-ntrețină al rădăcinilor unic festin;

Pentru o clipă, unesc cerul de pământ

Ca și cum ploaia ar fi lumii destin.

Am lăsat o parte din copilărie la restant-post

Când m-abandonam buzelor ploii să mă sărute

Și vreau să cred că stropii ei mă știu pe de rost;

Le simt seducția cosmică când vin să mă salute.

E toamnă și-n răsfățul spicelor de ploaie

Se trezește copilul din mine ca un curcubeu;

Parcă simt speranța-n suflet cum, se-altoaie

Dup-o arșiță barbară ce ne-a-ncercat din greu.

(Dubova, 2O17, O3 septembrie) 

Eterna nostalgie

Zilele-și preschimbă lumina-n armonice fragile,

Își potrivesc culorile în magica timpului oglindă...

Cu o paletă infinită de irizări, îmi țipă în pupile

Când gândul unei noi toamne, discret, mă colindă.

Ca un dangăt de clopot, a trecut această vară,

De parc-ar fi avut existența condamnată;

Nostalgic, o descopăr aievea-n prag de seară

Când amintirea-i alungește umbra întomnată.

De la această vară exuberantă, am învățat să fiu

– Lecție de viață limpede ca bobul de rouă –

Chiar contopindu-mă cu nemărginitul ruginiu,

Ca niciodată, mai pregătit pentru-o toamnă nouă.

De la care, inevitabil, voi acumula simptomatic

Nostalgia pentru inocența primăverilor trecute

Ca un sentiment cu asupra de măsură dilematic

– Prototip antologic al vieții mereu renăscute. 

Am cumulat în viața mea o nesfârșită nostalgie

Ca o punte de legătură între durabil și efemer;

Chiar dacă nimic pe lume nu-i dăruit cu veșnicie,

Numai așa, timpului, să se-toarcă, pot să-i cer.

(Drobeta-Turnu Severini, 2O17, 22 august)