Cu iuțeala fulgerului de vânt,
s-a mai vremuit un an;
privesc în jur recunoscător că exist.
La un capăt de anotimp fermecat,
boabele de rouă nasc curcubeie;
zâmbesc unui fir de iarbă,
izvodit în lingoul natalei țărâne.
Spre-nceputuri, mă poartă
gândul întomnat al copilului din mine.
Îi simt rădăcina cu tălpile goale;
îmi dezvăluie taine ce, altădată,
nu-mi imaginam că există;
între ele, una cu pâlpâire de viață:
credeam că nașterea mea-i absolută!
Uimit de miracolul creației,
fără prea multă osteneală,
inconștient, poate, indulgent,
confundam speranța cu realitatea.
Asemenea unui cerc,
circuitul vieții în natură nu are început
sau... are începutul relativ.
Între relativ și absolut,
viața-i dependentă de începuturi.
Sunt propria-mi cauză,
iar nașterea mea, o consecință,
un început relativ
ce-ncheie sfârșitul altui început
de incertitudine...
la fel de relativă.
Ce bine că gândirea are,
întrupat în inimă,
un mecanism de îndreptare a erorilor!
(Drobeta-Turnu Severin, 2017, 27 mai)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu