Timpul n-are prea mult timp

Înselor insuficiente,

zilele evoluează către apus;

Doar conștiința luminii îngăduie,

cu lipsa lor de vină, să se-mpace.

Nopțile caligrafiază cu litere albe,

dar sângele care le va împurpura

deja pulsează la răscruce.

În penumbra lor,

focul întreține euforic spuza imaterială a sufletului,

vântul poartă corabia trupului

unde este ancorată inima.

Suspendat între spațiu și timp,

cu bătăi aritmice,

rămân amintirile și...

câteva cicluri în plus.

Nu să adaugi timp la timpul scurs

înseamnă a trăi,

ci să extragi excesul de timp

până la totală epuizare.

Marcat de preajma care se îngustează brusc

în capătul înnodat de timp,

pentru orice final,

nu există leac de vindecare...

Cu picioare febrile,

drumurile umblă fără-ncetare;

la marginea depărtărilor,

cineva schimbă vecinătățile!

(Drobeta-Turnu Severin, 2017, 29 mai)

Tunelul timpului

Hoinărind prin oglinda amintirilor,
ochii gândului mă proiectează-n trecut.

Reiterată doar de umbra răsturnată,
o siluetă fulgerată,
supus așternută în ghearele timpului.
Peste imaginile redesenate haotic,
o durere sfâșietoare destramă lumina-n fâșii.
Parcă pornite dintr-un clopot atemporal,
bătăile inimii curg metalic în timpane.
Altădată,
călduroase și primitoare,
camerele casei bunicilor se revarsă
prin cioburi de geam și ziduri crăpate,
iar eu nu le mai pot reține în ochii deschiși.
Sub umbrela nucului bătrân,
un scrânciob ruginit;
doinind a jale,
vântul amurgului rătăcește prin frunze.
Lipsită de gesturi,
o cucuvea își apără regatul lângă crucea de oase.
Într-o bălăceală de broaște râioase,
în miezul tăcerii,cântări vesperale...

Înstăpânite de curgerea inefabilă a timpului,
nu există amintiri fără suferințe
și nici luminiță la capătul fiecărui tunel;
există suferință și-atât!

Dincolo de aparențe,
profunzimi de nedeslușit.

(Drobeta-Turnu Severin, 2017, 28 mai)

Începutul absolut nu există

Cu iuțeala fulgerului de vânt,

s-a mai vremuit un an;

privesc în jur recunoscător că exist.

La un capăt de anotimp fermecat,

boabele de rouă nasc curcubeie;

zâmbesc unui fir de iarbă,

izvodit în lingoul natalei țărâne.

Spre-nceputuri, mă poartă

gândul întomnat al copilului din mine.

Îi simt rădăcina cu tălpile goale;

îmi dezvăluie taine ce, altădată,

nu-mi imaginam că există;

între ele, una cu pâlpâire de viață:

credeam că nașterea mea-i absolută!

Uimit de miracolul creației,

fără prea multă osteneală,

inconștient, poate, indulgent,

confundam speranța cu realitatea.

Asemenea unui cerc,

circuitul vieții în natură nu are început

sau... are începutul relativ.

Între relativ și absolut,

viața-i dependentă de începuturi.

Sunt propria-mi cauză,

iar nașterea mea, o consecință,

un început relativ

ce-ncheie sfârșitul altui început

de incertitudine...

la fel de relativă.

Ce bine că gândirea are,

întrupat în inimă,

un mecanism de îndreptare a erorilor!

(Drobeta-Turnu Severin, 2017, 27 mai)

Autoportret

Din lutul pilduit doar trunchiurilor de ulcioare,

Plămădit cu muguri de lumină-n stropi de rouă,

Desferecat, cândva, într-o disimetrie creatoare,

Am devenit izvodul viu, hoinar, în lumea nouă.

N-am permis nimănui să-mi obtureze impulsul

De-a savura nestingherit tot inventarul vieții,

Am smuls, hotărât și lucid, cu privirea și pulsul,

Bucuriile și durerile din toate-ntâmplările sorții.

Uneori, din zeii uitați mi-am făcut camarazi,

M-au mulțumit atât puținul, cât și binele,

Am împăturit toate colțurile lumii, iar, azi,

Parfumul amintirilor îmi fulgeră narinele.

Catarg de orizonturi, flămând întru simțire,

Pe-altarul cuvântului, încerc să mă jertfesc,

Îmbrățișându-l cu nestinsa flacără de ispitire,

A nopților de vise nedormite ce, încă, mă-nsoțesc.

(Drobeta-Turnu Severin, 2017, 25 mai)

Metamorfoze

Provoc prezentul la duel;

trecutul mă recuperează din întâmplări cotidiene.

În dezmierdările luminii,

tăvălugul de patimi tranchilizează descompunerea timpului.

                    

Activ, nu doar prin simpla deplasare,

măsor timpul cu bătăile inimii;

cu fiecare dintre ele, tămăduiesc metamorfoza,

mă sincronizez patetic cu orele în zbor,

șoaptele pașilor, încă,

lasă urme auzite în memoria mersului...

Chiar dacă amurgul trage cu ochiul,

în marea liniștită,

gust din libertatea de a fi

fără a respinge experiența furtunii;

numai cine n-a naufragiat niciodată o exclude.

De la viață,

am învățat legea compensației:

cer din ce în ce mai puțin...

Oricum, lucrurile se-ntâmplă!

(Drobeta-Turnu Severin, 2017, 21 mai)

Între efemer și veșnicie

Împins de brațul puternic al timpului,

Unicul temei al vieții este s-o trăiești,

Să găsești argumente pentru atingerea lui...

Aici, nu-ncap alte variante pământești.

În genere, viața-i acea condiție de spirit

Care pune rânduială-n lumea exterioară;

În parte, însă, pentru fiștecare dumirit,

Trebuie că-ncepe cu lumea-i interioară.

Strecurându-și văzul prin ineptele ferestre,

În această seminție, traiul ne cam fură

Și…, fără a prinde realmente de veste,

Ne bălăcim într-o stare de spirit imatură.

Spiritual, viața-i un incontestabil mister!

Când vântul suflă peste hotarul vesperal,

Sufletul își dispută eternitatea în efemer –

Trupul, în tranziție spre regnul mineral.

Sufletul trebuie-ngrijit precum ogorul,

Dă-i ce-i trebuie pentru-a fi productiv

Că-ntr-o zi, spre veșnicie,-și ia zborul

Și constați c-a locuit trupul fără motiv.

(Drobeta-Turnu Severin, 2017, 19 mai)

Curgerea e viața vieții

Nu moarte,

doar senzație de sete

din fiorul nisipului răpus de focul refluxului,

îmi sugerează un deșert.

Taină sidefată de curgerea dincolo de timp,

viața e ca apa:

dându-se de-a dura peste întâmplări de curs,

se tulbură, se limpezește...

Vâslind pe potecile fluide

în acordurile cântecului de sirenă,

ne poticnește din când în când,

printre nevoi și vârtejuri viclene;

spre radele orânduite,

forțându-ne să încercăm un nou curs

în nestatornicul vals continuu

peste rezistența pietrelor.

În fiecare picătură de apă, între

zbateri și fervoare,

patimă și păcat,

triumf și tragedie,

socotind întâmplările,

o poveste de viață.

Spre capătul de drum,

timpul ne soarbe,

nisipul acoperă măgura ochilor;

indiferentă marea...

Și totuși...

cu zvonuri de viață primară,

pârâul memoriei întreține adevărul pendulei;

chiar și atunci când bate un firicel de vânt fără căpătâi,

orele continuă să curgă la moara vieții,

totul pentru bucuria sinceră de-a respira.

(Drobeta-Turnu Severin, 2017, 17 mai)

Binecuvântare sau blestem

Fiecare lucru e determinat în Univers;

Orice sau oricine poate fi prieten sau dușman.

În inventarul destinului,

tot ce se întâmplă este o lecție, o provocare, un imbold...

Chiar și neizbânda sau năruirea viselor trebuie apreciată.

Deși nu e cea mai potrivită situație,

dezvoltă nebănuite resurse interioare.

Oricare dintre ele poate fi o precondiție a reușitei,

una din multele înfățișări ale cuminecării

după modelul focului sacru stins cu apa vie.

Respinsă, se alchimizează în blestem.

Trecutul este altfel în amintire!

Soarele balansând între zorii sângerii și amurgul catifelat,

râzând de jocul nostru, uneori copilăresc,

de cele mai multe ori, stupid,

de a încuscri raiul cu iadul;

Mărul, mai ales,

cel crescut din rădăcina șarpelui biblic,

din a cărui mușcătură a înflorit miraculos livada lumii;

Atomul, infinitul invizibil fără a fi infinit divizibil,

ce guvernează subconștientul lumii

și-i concretizează cu infinită răbdare diversitatea;

Amintirile, ecoul melancolic și tăcut al oglinzilor retrovizoare,

în lupta cu timpul nemilos, supraviețuitoare,

făcând prezentul mai suporatbil...

În ultimă instanță, omul.

Totul în jur generează așteptare

– izvorul presupusei forțe invizibile –

ce poate fi blestem sau binecuvântare;

avem libertatea de-a alege sensul și proporția?

În spatele pleoapei,

neînvinsă, în seninătatea ei,

lacrima cu emoția-i salină

pe care întreaga lume se sprijină,

întotdeauna sfântă,

un adevărat pelegrin căzut în binecuvântare

înaintea judecății de apoi.

(Drobeta-Turnu Severin, 2017, 16 mai)

Am încrucișat cărarea destinului

Peisaj cu seară îndoliată:

cerul este un galop cenușiu,

cineva pare că fură aripile păsărilor,

din ecoul chemării temporale,

stă să cadă o ploaie transcendentă...

Cu antecamera vedeniei, pășesc

horoscopul zodiei de cireșe pârguite.

Pun vârfurile degetelor pe o filă din cartea vieții,

inventariez câteva fapte și-o-ntâmplare

în amestec cu luare aminte;

mă încearcă un zâmbet forțat

(teoria haosului spune că nu există coincidențe).

Îmi aprind gândurile cu amnarul dorinței:

nu mă pot desprinde de marcajul mărului primordial,

e riscant să schimbi data de naștere,

Dumnezeu joacă biliard cu astrele destinului...

În fața amintirilor,

destinul leagă ființele

și, doar în lucrurile mărunte,

le lasă o oarecare libertate;

mai mult de-atât, nici el nu poate:

e ca și cum ai cultiva porumb

așteptând să răsară direct mămăliga.

Sinceritatea absolută este un bun exercițiu:

cărările noastre se opresc sub acest cireș

în care fructele

nu ajung niciodată la coaceri depline.

Nu m-ascund sub farduri de amurg și ploaie,

nu vreau să fug de trecut:

pe amintirile destinului,

mă poartă regretul...

În jocul întâmplării și destinului,

cu sau fără voie,

ne integrăm circuitului perfect al naturii:

întotdeauna,

Cineva

vede dincolo de porțile efemere ale timpului

și cântărește orice voință.

(Drobeta-Turnu Severin, 2017, 13 mai)

FATALITATE

Fie c-o învârți sau te-nvârtește,

Uneori, mai repede, alteori, mai încet,

Nicicând, rostogolirea nu-și oprește

Din zori și până la agonicul răsuflet.

Așa-i concepută a vieții roată:

Doar un singur sens de rotație are;

Și, chiar de-i pătrată, câteodată,

Se-nvârte-ntruna fărꞌ de stare.

Până când mușcătura timpului

De pe cotidiana tragere pe roată

Ne-apropie de roata olarului

Cu spița, de raza amurgului, însemnată.

Alături de foc, de cuvânt sau de ață,

Considerată ca o invenție perfectă,

După ce învârte o dovadă de viață,

În cele din urmă, tot se defectă.

(Drobeta-Turnu Severin, 2017, 13 mai)

Între neliniște și ispită

Între un ieri, un azi, sau, poate, mâine,

ciudată logică, viața;

deschide infinite posibilități,

majoritatea dintre ele, neacoperite –

produse ale imaginației.

Se derulează între două puncte

unde strecoară intrigi virgulele;

doar una ne obsedează toată viața:

următoarea!

Între noi și viață, inima –

punct și virgulă;

unde și când vrea Dumnezeu,

bat amândouă.

Genunchiul apus în lutul uscat:

punct sau virgulă?

Nu suntem, încă, pregătiți

să aflăm răspunsul!

Veșnicia –

cuib de raze cu inima însăilată

ce scânteiază pe crugul jucăuș,

în care timpul îndrăgostit

se concentrează asupra unui singur punct

care,

străpuns de lumina difuză,

devine linie

țiuind a singurătate rece...

Trei puncte

ar durea mai puțin?

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 12 mai)