Poetul și marea

Un univers de dor închis într-un pumn de lut însuflețit,

O picătură de sânge albastru ce respiră prin cuvânt

Încercând să evadeze din labirintul gândului ascuțit;

Ăsta-i poetul, ancorat în sechestrul clipei pe pământ.

Spiritul poetului – pânză de corabie pe talazul-destin,

Însuflețită de necuprins, cu a sa nestăpânită frenezie –

Este armăsarul pur sânge de sare al fiorului marin

Ce-și acostează cuvintele la malul mării – tărâm de poezie.

Doar ascultând cum brațele vântului trag clopotele mării,

Poetul vede talazurile spărgându-și coapsele de stâncă.

Cu ochii închiși, aude pescărușii ţipând deasupra zării

Și, ca-ntr-un vis, vede, sub apa furioasă, lumină adâncă.

Doar poetul poate să vadă cum întinderea de sineală

Își mestecă meşteşugit culorile sub boarea nevinovată;

Îi simte răcoarea și pune-n nehodina din cerneală

Marea, pe care valurile cuvintelor nu obosesc niciodată.

Călcând uşor din cuvânt în cuvânt ca pe o scară spre bolți,

În fața clipei, poetul are-ntotdeauna un as în mânecă depus.

El bate cu metafore la eternitatea înaltei porți

Atunci când refluxul îl trage în larg către apus.

Numai poetul poate schimba lumeasca dimensiune

Scormonindu-i tainele nebănuite cu slove de candele.

Marea are nevoie de luminoasa-i pământeană misiune,

Aşa cum noaptea are nevoie-ntotdeauna de stele.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O18, O3 iunie)