Iulie. Luna în care s-a născut Iulius Cezar de la care a împrumutat numele. Luna fierbinţelilor şi a coacerilor. Luna care ne trimite la aurul spicului ce înpâineşte glia. Luna ce ne aminteşte
„De trei tineri ce-n cuptor
Au fost aruncaţi în flăcări
Neschimbându-şi crezul lor.”
Lună predilectă pentru concediul de odihnă. Când nu călătorim pentru a ajunge undeva, ci, pur şi simplu, pentru a pleca. Când gândul ne zboară la plaje cu nisip fin, la vaste întinderi albastre care ne împrietenesc cu modestia atunci când realizăm ce loc micuţ ocupăm în această lume. Când, eliberaţi de restricţiile unui program riguros, nu trebuie să dăm socoteală nimănui pentru intenţia de a face ceva. Când, cel mai adesea, zilele se nasc cu seara la început şi dimineaţa la sfârşit. Când un loc, în general, obişnuit poate căpăta semnificaţii aparte.
Vară în toi. Mănunchiul strălucitor al razelor de soare se răsfiră din înalt, făcând „lenevia” să devină respectabilă. Aerul este încărcat de o lumină visătoare şi magică, care polenizează sufletul, dându-ne senzaţia că viaţa reîncepe odată cu venirea verii. Pacea universală ne inundă precum valuri de maree.
În această perioadă, când toată lumea caută pretexte pentru a face – de cele mai multe ori, pentru a nu face – ceva, mi se pare interesant şi util să vorbesc despre mare, în ideea nemărginirii și a mișcării generatoare de forme și proiecte extraordinare, fără pretenţia de a găsi un pretext perfect. Mai mult, mă îndoiesc că ar exista aşa ceva.
Nu pot să nu revăd, pe ecranul amintirilor, primele imagini despre mare, creionate în sămânţa gândului, răsărit peste verile parfumate din sătucul meu colinar. Pe baza lecturilor fascinante despre uriaşul cu riduri sculptate de vânt, care macină nisip din pietre şi scoici, experimentând pe lacul cu oglinda de smarald din apropierea casei părinteşti, copil fiind, încercam să înţeleg înfăţişarea „monstrului” oglindit în albastrul cerului senin, rostogolind, cu puterea imaginaţiei, cele două imagini.
După nopţi de insomnii, în care îmi imaginam cum calc în picioare toate barierele lumii să-mi fac cărare până la întâlnirea cu imaginea din vis, cu gleznele inundate în mărgele de rouă, alergam spre lacul transformat în mare de neliniştea visului meu, în care răţuştele păreau corăbii încercate, iar broaştele, submarine performante.
Când marea mi-a inundat, la propriu, sufletul, din visul de odinioară, au înmugurit sentimente contradictorii: admiraţie şi teamă, suferinţă şi bucurie, măreţie copleşitoare şi îndrăzneală sfidătoare. Am deschis larg ferestrele inimii să mă bucur de acest miracol. Dansând teluric, cohorte de naiade m-au învăluit într-o lumină ireală, transcedentală, cu unduiri ameţitoare. În încercarea de a-mi menţine echilibrul emoţional, mi-am ţinut respiraţia pentru un timp de care nu mă credeam în stare. Dincolo de uimirea ochiului, simţeam inima zvârcolindu-se în pieptul timpului ce avea să vină. Vrăjit, ca de un blestem sacru, într-un absolut de viaţă, am rămas sub aripa lor pentru tot restul vieţii.
Azi, cu greu îmi pot formula un gând din care marea să nu facă parte. După o lungă perioadă petrecută în îmbrăţişarea mării, am ajuns la concluzia că, în aventura vieții, omul şi marea se completează reciproc.
Orice râu îşi închipuie că se revarsă în mare numai din dorinţa sinceră şi dezinteresată de a o îndulci. Realitatea este cu totul alta. O face din nevoia de împlinire, de a da sens vieţii sale, la nivel elementar. La fel se întâmplă şi cu noi, oamenii. În fond, de la obârşii până la vărsare, destinul nostru poate fi asemuit cursului unui râu. Complexitatea vieţii efemere se oglindeşte în manifestările apei curgătoare, pe care omul obişnuit, dar şi creatorul lui le percep, sonor şi vizual, ca pe un traseu simbolic, analog trecerii prin lume.
Din aceleaşi motive, ne îndreptăm cu atâta bucurie, încredere, admiraţie şi emoţie spre locurile în care valurile mării se transformă în muzică. Gândindu-ne la multiplele ei binefaceri, în această perioadă a anului, măcar o dată pe zi, savurăm, imaginar sau senzorial, provocarea pe care ne-o întinde. Între cele două oglinzi paralele, reciproc, reflectându-şi chipul la infinit, se simte sensul vieţii, necesitatea înţeleasă că viaţa trebuie trăită, că este un dar pentru care trebuie să luptăm şi să demonstrăm că-l merităm prin atitudinea noastră. Ce poate fi mai frumos şi înălţător decât să ne trezim în fiecare dimineaţă capabili de a arunca o privire proaspătă asupra lumii, cu dispoziţia unui nou început, cu o limpezime a simţurilor, gândurilor şi sufletului dincolo de perdeaua de azur a mării cu valuri înspumate!
Se spune că un om nu este cu adevărat fericit dacă nu a văzut, măcar o dată în viaţă, marea şi spectacolul feeric oferit de valuri. ,,Vedi Napoli e poi muori!” spune o veche vorbă italienească. Adaptată, o parafrază a celebrei zicale s-ar traduce prin: ,,Dacă ai văzut marea, poți să mori!”, cu trimitere directă la măreția, frumusețea și fascinația ei.
Marea şi litoralul sunt locurile unde se nasc cele mai frumoase poveşti de dragoste, locurile în care inima bate mai intens pentru cealaltă jumătate. Cu îmbrăţişări pe nisipul fierbinte şi în apa cu străluciri de diamant sub privirile când blânde, când îngăduitoarea ale soarelui. Cu mângâieri suave şi şoapte dulci sub clar de lună. Cu nopţi de jar petrecute pe plajă, cu dragoste la prima vedere, cu clipe sublime şi iubire imposibilă, cu dragoste neîmpărtăşită, cu iubire din întâmplare şi jocuri periculoase de cuvinte, cu declaraţii spumoase şi ,,manevre de spionaj”, cu speranţe şi dezamăgiri, cu despărţiri dureroase, cu inimi frânte, cu persoane nepotrivite, cu persoane misterioase, cu amăgiri şi suflete rănite, cu şi fără prejudecăţi, neaşteptate...
Marea a inspirat cele mai frumoase creaţii literare şi artistice. Ea a imprimat şi exprimat întotdeauna respect, poezie, dar şi teamă. Simbolul mării a fost îndeobşte legat de mişcare, de o dinamică ce, în esenţă, reprezintă viaţa, dar şi de misterul adâncurilor, de lumea nevăzută, de închipuirile fabuloase.
Fascinaţia mării reale sau ideale, atât în viziunea romantică a priveliştilor liniştite, a poeziei depărtărilor, a plimbărilor romantice pe ţărmul însorit, dar şi a impetuozităţii, a forţei nestăvilite pe care o degajă sunt doar câteva ipostaze ale felului în care a fost exploatat motivul mării.
Marea este locul care a atras şi a incitat, a prilejuit un permanent exerciţiu al confruntării, prin care artiştii cuvântului sau ai culorii au pus în valoare reacţia spontană, exerciţiul vizual, observaţia. A stimulat imaginaţia în felurite chipuri astfel încât, întreaga „literatură“ din jurul acestui motiv surprinde şi azi.
,,Dimineaţă de toamnă pe faleza pustie.
Rezemam cu privirea orizontu-n depărtare;
Bătea în flăcări de aureolă purpurie,
Iar sângele solar se disipa din picuri rare.
,,Totul în jur suferea de nemişcare,
Curioşi, pescăruşii se învârteau în jurul meu,
Chiar şi electronii leneveau în felinare
După o noapte-n care-au dus-o greu.
Păşeam la margine de univers,
Departe de saloane strălucite, pline,
Cu musafiri voioşi, cu chip divers...
Dar o zeiţă se interesa de mine.
Stătea-ntr-un colţ uitat de lume;
Părea că nici nu vrea s-o ia în seamă.
N-o atrăgeau nici dans, nici glume...
Mă urmărea în vis cu multă teamă.
În goana clipei, privirea mi-a zărit.
Zâmbind, m-a conturat cu coapse de val;
De-a sa răcoare, eu am tresărit...
Pe loc, m-am contopit cu al său mal.
Mă-ntreb: ce-i viaţa? Când judec cu răceală,
La ceas de taină cu-a vieţii mele înserare.
Acum, sunt sigur. Mai presus de orice bănuială,
Zeiţa mea din vis era chiar marea mea cea mare.”
(Zeiţa din vis, Costel Avrămescu,
vol. „Însemnări în jurnalul de bord”)
De ce iubim marea? Pentru că are forţa de a ne (re)aduce la întâmplări, sentimente, gânduri... Ne înfierbântă imaginaţia sau ne incită la exerciţiul acesteia prin ataşamente, aventuri, apetit niciodată satisfăcut şi, mai rar, refuzuri; lucruri care reprezintă experiențe și amintiri durabile în viaţa noastră.
(Drobeta-Turnu Severin, 2O18, O1 iulie)
