vineri, 28 aprilie 2017

Plurale deschideri gnomice

Severineanul Costel Avrămescu ne reamintește pe manșeta copertei a patra a recentului său volum de versuri, cu titlul „Între relativ și absolut”, că este „autorul sau coautorul a 14 cărți cu tematică geopolitică și militară”, că „a publicat peste 100 de articole și studii de specialitate cu tematică militară în cele mai prestigioase  reviste de profil din țară” și 11 cărți de poezie, proză și eseuri. O bibliografie surprinzător de bogată și diversă, având în vedere faptul că domnul Costel Avrămescu s-a dedicat deplin, cu fervoare și tenacitate, activității intense, susținute, de creație literară, abia după trecerea în rezervă, la finalul unei cariere militare de excepție, strălucite.
În primele sale volume de versuri, fostul comandant de unități și mari unități cu profil naval sau de arme întrunite, participant la peste 40 de misiuni internaționale, practică un discurs poetic confesiv, ușor declarativ, cu apel la muzicalitatea și capacitatea de seducție a prozodiei clasice, un demers liric de o cuceritoare sinceritate și simplitate, potențat adesea de accente afective de autentică, sensibilă vibrație.
Tematica poemelor din această etapă de creație este hotărâtor marcată de bogata, excepționala experiență de viață a autorului, de iubirea statornică, ardentă, de țară, de „drumurile ei fără pulbere”, de satul patriarhal în care s-a născut, de părinți și familie, de mirificul, miticul nostru plai mioritic. De unde și factura peisagistă a celor mai multe dintre poezii, expresivitatea, concretețea și ineditul stampelor naturiste configurate inspirat, cu nostalgic, persuasiv fior evocator.
Această formulă poetică, pentru care autorul părea a fi optat definitiv, este părăsită, însă, brusc, în totalitate, în volumul „Între relativ și absolut”, care ne rezervă surpriza de proporții de a abandona discursul liric confesiv-evocator și stilistica imagistică ornantă, de tăietură clasică, în favoarea unui demers poetic prin excelență reflexiv, de cea mai pură extracție gnomică și sapiențală, transcris în versuri libere și cu un limbaj conceptualizat intens, periculos și, uneori, dăunător de abstractizat.
În noua ipostază, meditativ-reflexivă, adoptată, de data aceasta, eul poetic, cu o inteligență artistică vie, scrutătoare, de profunzime și puternic dominat de răvășitoare neliniști existențiale, își/ne pune întrebări fundamentale, total, obsesiv angajante și cu un impact emoțional de un acut dramatism, asupra tainelor și rosturilor din urmă, adânci, ale lumii și vieții.
Gândirea poetului și meditațiile sale au originalitate și profunzime, iar discursul liric reflexiv comunică cititorilor fervoarea și amplele dimensiuni ale veritabilei seismici lăuntrice care l-a generat.

(Ziarul Datina”, cotidian independent al județului Mehedinți, anul XXVII, nr. 6874, joi, 27 aprilie 2O17) 

Prof. Victor RUSU, scriitor și critic literar,
membru al Uniunii Scriitorilor din România

sâmbătă, 22 aprilie 2017

ALCHIMIE


Cu apetitul mai niciodată potolit,
Toată viața, am umblat prin lume,
Am considerat drumul mai potrivit
Decât atingerea unei ținte anume.

Cu-o înverșunare circumstanțială motivată,
Am ales căutarea drept deviza rostului meu,
Socotind că orice țintă-i suficiență vinovată,
Iar provocările solicitante, al vieții panaceu.

Am gustat pulberea salină a mărilor calde și reci,
Am cunoscut fața lumii de pe fiecare continent,
Am înotat deșerturi pe mereu-mișcătoare poteci...
Însăși identitatea mea-i un periplu permanent.

De multe ori, am îndrăznit peste măsură
Într-o viață trăită pe-apucate, tumultuoasă;
În drumul spre mine, am simțit cea mai mare arsură,
Dar am simțit și cum m-aleargă dorul către casă.

Azi, încurajez inima, cum primăvara
Încurajează natura cu fiecare ploaie,
Să rețină doar bucuriile din povara
Care înglobează și tristeți, o droaie.

Într-o perpetuă chimie a seducției divine
În care amintirile-și devoalează inocența,
Închid ochii și simt comorile adunate-n mine,
Așteptând ca timpul să le rețină chintesența.

(Drobeta-Turnu Severin, 2017, 22 aprilie)

miercuri, 19 aprilie 2017

RÂNDUIALA UMBREI


Nu-i nici măcar o umbră de-ndoială:
Mergând spre lumină, ne urmează,
Când ne-ndepărtăm de ea cu sfială,
Umbra ne precede și ne-avertizează.

În lipsa-i de culoare, ne-nsoțește
Ca o punte dăruită înspre viață
Întinsă de lumina care izvorăște
Din fiece chemare la o nouă dimineață.

În tăcere, își motivează potențialul
Radiind din personalitatea-i eternă
Atunci când își strânge la piept materialul
Învăluindu-l cu afectivitate maternă.

Iar în vremurile grele, de restriște,
Când întunericul, cu putere, apasă,
Doar nechipul nu-i în stare să riște
Și,-n dangătul clipei, lasă umbra acasă.

Când adumbrit de umbră, pentru adăpost,
Cu lutul și cu rădăcinile, se lasă deprins,
Umbra umbrei se cuibărește-n necuprins
Și-și caută dublura, dar totu-i făr-de rost.

(Drobeta-Turnu Severin, 2017, 19 aprilie)

marți, 18 aprilie 2017

Topica tăcerii


Tăcerea –
Limbă universală
Cu rădăcini profunde
Din marea artă a conversației

Seninătate stăruitoare
A unei minți meditative;
În noianul de răspunsuri posibile,
Căutând lumina

Sacră,
După ultimul cuvânt
Ieșit din matca gândului

Adevăr sticlind jăratec
În ultima zbatere de puls
Care pliază liniștea
În pleoapa deschisă
De cuțitul clipei

Instanță supremă
Cu cel mai puternic argument
Și cel mai dificil
De combătut

Doar în cimitir
Tăcerea e vie;
Devine ecou ce se pierde
În depărtarea zărilor

Sfidând, simultan,
Și clipa
Și veșnicia


(Drobeta-Turnu Severin, 2017, 18 aprilie)

vineri, 14 aprilie 2017

Fulger de gând


Într-o geometrie complicată
De lungi picioare de paing,
Rădăcinile gândului se-ating
Și, presimțind lumina, o cată.

Nemaivrând zălogit să rămână,
Făcând din aripile-ntinse scut,
Se-avântă să se-nalțe renăscut
Agățându-se de lumină c-o mână.

Răspunzând la intima chemare
A dorului tăcerilor din minte,
Pe frunte se-așterne fierbinte
Precum galopul valului pe mare.

Când blițul clipei se propagă,
Poate fi de-ajuns să se-nfiripe,
În fâlfâirea acelei sfinte clipe,
Un înțeles de-o viață-ntreagă.


(Drobeta-Turnu Severin, 2017, 14 aprilie)

marți, 11 aprilie 2017

ECOU


Fulgere de gând
sub tâmplele ninse
ce lasă în urmă
dâre de pași
din care sar așchii
nu departe de trunchi

Cu aripi de cuvinte
și zâmbetul lipit
de linia vieții,
lumina bate-n inimă

Ca o balanță
sufletul se-nclină
căutând bucurii
în plasma simțirii

Din adn-ul chemării,
începe găsirea oricărei căutări

În inima pașilor,
curge sângele cărării

Cu fiecare bătaie,
se umple de bucuria regăsirii

Așteptări și visări
timpul întinde
în căușuri de suflet

Fremătând neuitarea,
doar împlinirea rămâne
în al nouălea cer
pentru totdeauna

Cu pași vioi,
înveselind drumuri de oameni
în căutarea-ntâmplării


(Drobeta-Turnu Severin, 2017, 11 aprilie)

luni, 10 aprilie 2017

Cugetare duală

















Cugetare duală

Chiar dacă suntem unici,
ADN-ul ne unește pe toți;
la origine, l-am primit gratuit.
În complexitatea identității lui,
este de esență organică.
Cu disperarea depărtării,
ne pune mintea și trupul în călătorie.

Un singur lucru este infinit: inima;
și pe ea am primit-o, la origine, gratuit.
În simplitatea și singurătatea ei,
este de esență divină.
Oriunde am fi,
suntem mereu acasă.

Inconștient,
cineva a lansat comenzi negative,
vremurile s-au schimbat,
ceea ce se dorea leagănul speranței – timpul –
nu ne amână și ne lasă suspinând în urma lui...

Între amintire și visare,
atât de multe lucruri ne îngrijorează!
Deși avem origine sănătoasă,
am început să nu ne mai simțim bine.

Este necompromițător și sănătos
să revenim mai des la origini.
Pentru vindecarea de depărtare,
doar în amintirea unor fapte trăite,
ne convingem că am început bine.



(Drobeta-Turnu Severin, 2017, 1O aprilie)

duminică, 9 aprilie 2017

ALTRUISMUL FLORILOR


Din tot ce scânteiază-n soare
Pe-acest pământ, de toate plin,
Nimic nu seamănă cu-o floare
În care Domnuꞌ-a pus harul divin.

Protest-rugăciune împotriva urii,
Stropi de metaforă din curcubeu,
Incontestabilă bijuterie a naturii
Dăruită cu mâna lui Dumnezeu.

Simbolul eternei seducții a dimineții
Ce reclădește curcubeul pe pământ
Și ne lasă moștenire reînvierea vieții
Odată cu parfumul său purtat de vânt.

Ca o minune-a sorții, de pe-orice tumul,
Că îngerii sunt peste tot, ne-o devedește
Cu arborele său genealogic – parfumul –
Care-nmiresmează și mâna ce-o strivește.

Cu efect pacificator, senzual și de rază,
Ne însoțește permanent pe-al vieții drum;
Chiar și-n agonia răstignirii din vază,
Umple necondiționat camera cu parfum.

Florile nu se rup, se divinizează!
Iar eu îmi doresc acel frumos buchet
În libertatea căruia florile se-mbrățișează
Din proprie inițiativă, doar în suflet.


(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, O9 aprilie)

sâmbătă, 8 aprilie 2017

Gând împovărat cu amintiri


Îmi plac locurile liniștite
cum sunt, bunăoară, nopțile;
mai ales atunci când nu-i nimeni în preajmă.
Ajung să aflu mai multe despre mine.

Răspântie-ntre pierderi și regăsiri,
într-o colaborare intimă cu nisipul,
fiecare gând e un fel de plajă retorică.

Cu pași împletind infinitul,
fără să ating ceva,
fără să las vreo urmă,
după mângâieri dulci sau pasiuni furtunoase,
în suspinul sinelui și-al brizei,

simt răceala gustului de sare pe buze
cum se furișează pe poarta inimii
de pe-ntinderea îmbelșugată de sidef
pe care-o îmbracă-n dantelă de aur răsăritul.

Amintirile mă înconjoară ca niște păsări heraldice.

Într-un exil provizoriu,
pe hotarul dintre noapte și zi,
rătăcesc precum Ulisse pe-o mare agitată.

Vin zorii.
Trag o perdea de lumină peste lume.
Caii sălbatici nechează și lovesc cu copite de vânt în parapet.
Valuri mici cu palme moi și albe șterg urmele de pași înscrise pe nisip.

În carena sufletului meu labirint,
răscolind parfumul amintirilor,
scoica mi-aduce marea-n timpane.

Orice mângâiere oferită pare o trădare.


(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, O8 aprilie)

miercuri, 5 aprilie 2017

POETUL şi POEZIA




Poetul



Într-o succesiune de viziuni atemporale,

Îşi construieşte din cuvinte un spaţiu augustin

În care conspiră împotriva ordinii universale,

Asumându-şi riscul de a se sinucide câte puţin.



Pentru sufletul lui, realitatea-i doar un stimul;

Cu emoţii, încarnate-n trup de dorinţe majore,

Încearcă să-i seducă sensurile prin metafore

Din care aprinde candele de luminat neamul.



Însetat în deşertul clepsidrei de cuvinte solare,

Îi soarbe fierbinţeala dintr-un prelung răsuflet,

Realităţii îi îndepărtează hotarele ispititoare,

Făcând mirajul să danseze pe retina din suflet.



Ziua lui de lucru e-un colier de nopţi articulate

Şi clipe-scântei înmugurite-n profunzimi astrale.

Cu tocul, îşi cere iertare foii de hârtie imaculate,

Făcând din poezie un testament al conştiinţei sale.



Poezia



Însetată în deşertul de graţie al metaforelor,

Alunecând abisal pe toboganul de speranţe,

Muşcând adânc din ordinea firească a lucrurilor,

Căutând sensuri profunde în ale vieţii instanţe



Din care să urce un fragment de absolut

Spre-a arunca-n viitor o privire mai clară

Asupra a ceea ce-a fost cândva un început –

Sămânţă înveşmântată-n brazda stelară,



Revelaţie sclipindă din roua frunţilor,

Coroană veşniciei din muguri de şoapte

Ce-şi arată culorile înaintea frunzelor

Pe care poeţii şi zeii o au-n copropietate,



Testament cuminecat pe reduta sufletească

Bine rostuit în antecamera singurătăţii

Ce-ndeamnă spaţiul lăuntric să rodească

Lăsând amprente-n oglinda eternităţii...

(Bucureşti, 2O17, O5 aprilie)