Întomnare

Lumina se-ndoaie de cu vreme în astre,

Azurată, ziua-i tot mai grăbită s-apună,

În largul nesfârșitelor câmpuri albastre,

În zbor, se strigă cocorii... se-adună...

În plumburii convoaie, trec norii nomazi,

Se dezvelește ploaia din frunzișul ajunat,

Stropii cădelnițează prin cetini de brazi...

Într-un tunet, deslușesc un adevăr înverșunat.

Rodesc pasteluri dumbrăvile culorilor...

Frunzele încep s-asfințească... se vor topi...

Pământului obosit de pași pe drumul anilor

Cu decompunerea lor, sufletu-i vor hrăni.

În cugetu-mi ce nu contenește să ardă,

Semăn sâmburi de cuvinte sub draperia ceții,

În timp ce creștetul mi-l dezmiardă,

Înmiresmat, călcâiul toamnei vieții.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 21 august)