EXERCIŢIU DE IMAGINAŢIE

Vrăjită lume nesfârşită în spaţiu şi timp

Gândul neumplut învăluie Calea Lactee

Îmi aşez nedumerirea într-un nou anotimp

Îmi dă târcoale o cosmogonică idee.

Mi-e greu să cuprind infinitul ceresc

Neputinţa îmi devorează cu sârg neuronii

Privirile înfiorate de întrebări nu depăşesc

Ţarcul cu gard ridicat de razele lunii.

Păreri de neputinţă trec peste mine, seci,

Cu roata timpului fără chip, nemilos, infidel

Un simplu călător printre veacuri reci

Între răsărit şi apus, la fel de misterios ca şi el.

Am aştepta toamna ca, la adăopostul acestui anotimp,

Să-i zăresc chipul în fruntea clipelor necruţătoarei caravane.

Urmărind frunzele ce cad neputincioase în faţa marelui timp,

Nu am văzut nici măcar o urmă arsă pe arămiile cadrane.

Nici mintea mea n-a reuşit să-l străpungă

Nu mi-a lăsat amintire nicio privire

Nici măcar gândul nu poate să-l ajungă

Aleargă ca un tren fără stăpân, în neştire.

Răsărit prin naştere şi luminat sub spectrul morţii

Cu zilele întinse pe o sfoară verde în vegetaţie,

Timpul mă joacă în exerciţiul incontrolabil al sorţii

Eu îl joc într-un exerciţiu nevinovat de imaginaţie.

În regnul vieţii, de la sămânţă la rădăcină,

Am găsit răspunsuri directe, uneori, induse,

Imprimate pe trup, în suflet sau pe retină,

De multe ori, chiar şi la întrebări nepuse.

Dar, în furtunoasele pasiuni de sub feericul cer,

Timpul rămâne, în continuare, un mare mister.

Din volumul ,,Gânduri în paşi de cuvinte"

Drobeta-Turnu Severin, 2O16, O7 martie