Întomnare

Lumina se-ndoaie de cu vreme în astre,

Azurată, ziua-i tot mai grăbită s-apună,

În largul nesfârșitelor câmpuri albastre,

În zbor, se strigă cocorii... se-adună...

În plumburii convoaie, trec norii nomazi,

Se dezvelește ploaia din frunzișul ajunat,

Stropii cădelnițează prin cetini de brazi...

Într-un tunet, deslușesc un adevăr înverșunat.

Rodesc pasteluri dumbrăvile culorilor...

Frunzele încep s-asfințească... se vor topi...

Pământului obosit de pași pe drumul anilor

Cu decompunerea lor, sufletu-i vor hrăni.

În cugetu-mi ce nu contenește să ardă,

Semăn sâmburi de cuvinte sub draperia ceții,

În timp ce creștetul mi-l dezmiardă,

Înmiresmat, călcâiul toamnei vieții.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 21 august) 

Exercițiu impus

În clipe scadente de promisiuni, contrastant,

Încercând să descâlcim ale noastre probleme,

Mereu, se-ntâmplă altceva, mai important

Deasupra pământului împovărat de blesteme.

Sub eternul acestei imense cupole de-albastru,

Scuturăm aripile de ce-au putut să-ndure;

Când toamna-și picură nuanțele pe-al naturii rastru,

Poposim pe floarea ce poartă sărutul de fluture.

Zăvorâți în clepsidra răstimpului scurs,

Ostenind împreună, ajunși la capăt de drum,

Paradoxând ne-asumăm al vieții parcurs,

Numărând secunda rămasă din implacabilul fatum.

De povara sufletului, cu gândurile îngreunate,

Adunăm necuprinsul într-o ultimă îmbrățișare ,,la sol”...

Linia orizontului se șterge din privirile încețoșate;

O pasăre decupată, în zbor solitar, ,,cade-n gol”...

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, 19 august) 

Tic-tac-ul relativității

Între amintiri și speranțe, între fervoare și pernicie,

Doar călătorind prin crugul timpului spre veșnicie,

Stăruitor, vânându-ne cu clipe de viață ființa și-ambientul,

Constatăm că timpul ne-ascunde-n permanență prezentul.

Îndeobște, fiecare oră are același număr de minute,

Ce pot să treacă mai gălăgioase sau mai pe tăcute;

În funcție de velocitatea care le face să trepede,

Bucuria sau necazul nu trece la fel de repede.

Fericirea are viață scurtă, de parc-ar zbura cu-o singură aripă,

Suferința pare-o veșnicie chiar dacă durează doar o clipă;

Un minut de fericire sublimă și latentă

Face cât-o eternitate de suferință violentă.

Evident, relativ, orice adevăr, la un moment dat, particular

Se consolidează,-n timp, prin contrariul lui complementar;

De-aceea, în absolutul admisibilității,

Timpul este imaginea supremă a relativității.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, O7 august) 

Surâsul dimineții mai deschide o ușă

Schimbând nuanțele precum cameleonul,

fiecare orizont își caută propriii zori.

Lăsând cerul curat de orice vină,

norii nopții se destramă în cântul pitpalacului.

Una câte una, floarea cerului își pierde petalele.

În coridoarele întortocheate ale pământului-labirint,

se tolănesc conuri de umbră.

Ecou după ecou, cocoșii aprind lumânările zorilor;

din ghemul nopții, fitilul lor devine firul Ariadnei.

De pe plaiuri înverzite și dumbrăvi aprinse de izvoare,

alunecă de pe buza ierbii roua.

Clocotind sub rădăcini,

cu vioara, greierii relansează chemări cuceritoare;

trilul ciocârliei atârnă de parfumul florilor…

Din ferestrele de mătase,

visând mirajul pe tainele aripei,

în dansul luminii,

inima înaripată inițiază bucuria zborului.

Răstignită pe perine parfumate,

dezamăgirea lui Dedal –

omagiu adus viselor

care au îndrăznit dincolo de genele înrourate ale zorilor.

(Drobeta-Turnu Severin, 2O17, O5 august) 

VRAJA MĂRII

Amurgu-mi alintă ochii și, prin ale timpului frânturi,

Retrăiesc clipele prinderii în mrejele mării

Cu inima captivă-n concertul dintre două partituri:

Tezaurul de-amintiri și bucuria revederii.

,,Cu gleznele de-aramă,-ți pipăiam

Praful de scoică măcinat fără-ncetare;

În unda-ți primitoare, îmi răcoream

Umerii rumeniți de-nverșunatul soare.

Lovind făr-osteneală țărmul arzând,

Valul tău se prefăcea-n pescăruș străveziu

Care m-ademenea cu aripi fluturând

Spre-abisul sufletului tău, fără să știu.

Într-un dialog speculat și tăcut,

M-ai invitat la iarmarocul din zori,

M-ai lăsat în apnee, cu grai nenăscut

Provocându-mă cu  oferta de comori:

«Uite, epava unui vapor lovit de coșmar;

Cu prova, se sprijină-n scoicile cenușii,

Cu pupa împunge străfundul de calcar,

Peste toate punţile, aleargă raci vii.»

Mi-ai dedicat un crab și-un delfin,

Dantelați cu spuma sărutând nisipul;

Vrăjit, m-am prefăcut orb, numai să vin

Brațele desfășurând, să-ți mângâi chipul.

Ca pe-un tărâm slăvit de-apoteoze,

Fără motiv, pe loc, te-am venerat;

Într-un destin ascuns pe pajiștea de roze

Iubirea mea, pe veci, ți-am declarat.”

(Constanța, 2O17, O1 august)