De profundis

Pe unde-am deschis ochii mirați către lume

Și mi-am petrecut pașii șovăielnici un timp,

S-au răzlețit doar amintiri și câteva albume

De holograme-ngălbenite căzute-n contratimp.

Nu mai fulguiește gratuit toată iarna

Ca o despletire de cireși în primăvară;

Doar iluzii zadarnice mai deschid lucarna

Pe trasee ce suspină-n memoria primară.

Pe zariștea zdrențuită de ciulini și ghizdei,

Deasupra casei bunilor, acum, fără șindrilă și ferești,

Ca-ntr-un joc de-a baba-oarba, din bătrânii tei,

Corbii lansează raiduri, altădată, nefirești.

Satul pe care l-am lăsat departe-n copilărie

Nu mai firuiește în aceleași pietre de hotar;

Pe unul din brațele râului devenit dantelărie,

Ard șuvoaie de lacrimi în drum spre-avatar.

Pe ulița pustie, o explicație încerc să-njgheb:

Cum toate astea ca-ntr-un vis s-au petrecut!?!

Cu-o jalnică părere de regret, ajung să mă-ntreb:

A fost aievea tot ce-n galopul anilor a trecut!?!

Între croznia de-amintiri și uitare prinsă,

În dangătul clipelor nesfârșit-trecătoare,

Lumina zilei apune din ce în ce mai plânsă

Încercând un leac efemer tăcerii care doare.

(Drobeta-Turnu Severin, 2017, 21 iunie)

Simbioză

Dimineață de vară...

Stropi de rouă se prelingeau pe buzele gândurilor tale.

Înrădăcinând-o cu dulci chemări,

brațele cuvintelor îți îmbrățișau tăcerea.

De felul în care îți purtai pegașii luminii,

m-am îndrăgostit iremediabil.

Când aripile fluturilor se topeau în vise,

în sincronul respirației,

m-am lăsat descoperit.

La început,

nu îndrăzneam să ne mișcăm decât gândurile.

Sărutând grădina acoperită de flori ce mângâiau simțirea,

ochii călătoreau printre culori și miresme.

Desferecând inima,

îngerul zorilor schimba vrăjite priviri sinergice

cu adâncul din mine.

Sunt privilegiat că te-am întâlnit.

Te simt de parcă ne-am cunoaște de-o viață;

mai ales, cu cel de-al șaptelea simt...

(Drobeta-Turnu Severin, 2017, 16 iunie)

Eternul echilibru

În această lume, intrăm cu capul înainte

și cu picioarele înainte traversăm Styxul;

între cele două nemărginite molcomiri,

orice e o problemă de oportunitate.

În amestecul dintre posibil și realitate,

în schimbul constant dintre dăruiri și primiri,

între ,,a face” și ,,a fi”,

când spre stânga, când spre dreapta,

de ambardeea vieții, tăvălit,

inevitabil, am exersat și poziția de echilibru...

între benevolența luminii și asprimea întunericului,

în palpitul sumarului de trăiri,

spre căutarea de sine,

între culori de curcubeu, gândind la echilibru,

vinovat de ce n-am reușit să fac,

de mult prea multe ori,

m-am împiedicat de mine însumi.

Pretutindeni, există un medium în toate;

(a)tras de forme legând privirile de lume

și de fluturii din jurul inimii,

cu patimă,

am sfărâmat echilibrul fragil între sentimente și rațiune,

dar am primit multe compensații virtuale în plan mental;

Între plinul inimii și golul în care se pierd privirile,

am aflat izvorul propriilor neliniști.

Prin extensie la întregul Univers

cu-al său dinamic echilibru gravitațional,

învingând adversitățile timpului,

viața însăși e un echilibru delicat

între varietatea infinită

– nu doar un simplu efect al hazardului –

și unitatea, uneori, ciudată a contrariilor

într-o repetabilă simfonie de începuturi și sfârșituri

în toarcerea necontenită a vremii.

(Drobeta-Turnu Severin, 2017, 14 iunie)

Tunelul timpului

În brațele luminii înghesuite,

cu mirări rotunjite,

se îngrămădea însuși cerul.

La chemarea orizontului rănit,

nestarea pașilor

se nerăbda

de urma chemărilor curânde.

În căutarea descifrării și-a nesingurătății,

menită să le-ncapă

sub prinderea de viață

ce-și căuta întâmplarea,

cu tălpi arzânde,

prin inima lor,

curgea sângele cărării

hrănind poduri suspendate

între maluri infinite

de clipe fragile,

așternute în nesupunere,

peste nisipuri mișcătoare...

Prin oglinda amintirilor

(ce tunel de legătură cu... trecutul!),

alerg să-mi prind din urmă pașii...

(Drobeta-Turnu Severin, 2017, 11 iunie)

Gambitul vieții

Pe-a lumii imens-albastră tablă de șah,

Cu rânduială clară impusă de-un maharajah,

Printre nebuni, făloși de misiunea lor,

Și cai sălbatici înhămați la roza vânturilor,

În planurile vieții, dimpreunꞌ amestecați,

Suntem simpli pioni, cu soarta-mpovărați.

În turnurile vieții, vremelnic ostatici,

Laolaltă cu nebunii și regii sălbatici,

Suntem actori cu hlamide și scuturi

Într-o cruciadă spre necunoscuturi,

Purtată pe geometria pătratelor de râu

Cu năravuri adesea scăpate din frâu.

În veacul strâmbat și plin de umilință,

Cu șah etern, destinul ne-amenință;

Nu propune niciodată remiză onestă,

Nici măcar sufletului spre pribegia celestă,

Nu e dispus s-accepte revanșa transcedentală

Și decide sechestru pe mutarea finală.

(Drobeta-Turnu Severin, 2017, O9 iunie)

Memoria timpului împresoară amintiri

Am atins piatra supusă de dalta viziunii;

pe intravilanul pătrunderii instinctive în esență,

nisipul venitoarelor discerneri,

rourând tăceri dintr-o altă existență,

mi s-a lipit de degete pro memento.

Când valurile vieții freamătă sub razele sângerii ale lunii,

fiecare pulsație reverberează parfumul unui paradis regăsit,

memoria farului sclipește-n chemarea depărtărilor,

 o ancoră statornicește patima înfiptă-n carnea sufletului...

Deprins cu alergătura călătorului de cursă lungă,

ajuns la furca vântoasă a drumurilor,

amintiri pe care timpul nu le poate șterge

mă poartă pe aripile trecutului spre viitor.

Cu patos de instincte primare,

înainte de a-mi umple croznia de amintiri,

nu vreau să fac recurs la hardul memorabil fără margini

(ce-ntoarce viețile apuse în ecou),

spunând că toate astea-s firești...

De nu, cumva, pierzându-și virtutea de oglindă,

situația devine alta...

Uneori,

și din aheronticul ținut al timpului,

ies umbre alungite

cântându-și refrenul.

(Drobeta-Turnu Severin, 2017, O6 iunie)

Colaborare ,,intimă” cu nisipul

Inventariind toate sentimentele – mai ales pe cele netrăite,

respirând aerul timpului,

cu trupul învolburat de vrajă,

risipiți de mult prea multe decizii amânate,

căutăm fata morgana;

când aproape s-o atingem,

se transformă-n nestatornică piatră mărunțită.

Cu imagini dublate-n unduiri,

zeița ubicuuă își venerează trupul de nisipuri amăgitoare;

are întotdeauna forme apetisante de fecioară râvnită

și te pătrunde cu imaginare șoapte nerostite.

La fel cum procedează orice vulpe sumbră,

spre oaza speranței din deșertul sufletului,

șterge fiecare urmă care-i aparține și chiar propria-i umbră

cu dunele de nisip ale timpului.

Bănuindu-și toamna,

când amurgul aprinde orizontul,

purtat de (a)vântul crepuscular,

stropul de piatră efemer lunecă grăbit;

nu înainte de-a pregăti terenul pentru execuția finală.

Doar hrănită cu uitare,

dorința mai poate încolți triumfală

într-o zadarnică revărsare de nisip mișcător, de timp și zbor,

cu armonie minerală,

pentru deșertul următor.

(Drobeta-Turnu Severin, 2017, O4 iunie)