Din gara sfâşiată de doruri, spre incertitudinea zării,
Aşteptarea zvâcneşte dureros în tâmpla fierbinte,
Clipele se suspendă-n goana nebun-a nerăbdării
De statui îngândurate-ngânând tăceri de cuvinte.
În ani de lungi aşteptări, au învăţat mersul trenurilor,
Nu mai ştiu dacă zbaterea ochiului e semn sau durere,
Li se pare că timpul s-a oprit odată cu sângele lor
Când trenul oftează melodia ferată şi frânează cu putere.
Cu discreție, trag unii la alţii cu coada ochiului patibular,
Reglându-și respiraţia pentru a intra-n acelaşi tempo fizic,
Dau din cap ca și cum s-ar adresa cuiva-n particular,
Vrând să se vadă pe sine-n celălalt într-un acord metafizic.
Răbdarea lor a devenit o gară de-aşteptare,
Nu le-a mai rămas nicio picătură de energie;
Se simt atemporal striviţi de-o tristeţe apăsătoare
Făcând cu umbra lor tăcută o stranie sinergie.
Singuri, respirând zădărnicia-n halte intermediare,
Şi hrănind aşteptarea cu-aceleaşi linguri tremurătoare,
În frustrări interminabile ca lungile zornice vagoane,
Bătrânii uitaţi cară imponderabilul condiţiei umane.
(Drobeta-Turnu Severin, 2O18, 3O aprilie)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu